La şaizeci de ani după Deir Yassin (de Ronnie Kasrils)

Când aveam zece ani, în Johannesburg, am sărbătorit naşterea Israelului, cu 60 de ani în urmă. Am acceptat fără întrebări mărturiile acţiunilor aşa-zis de apărare împotriva violenţei arabilor, în numele securităţii statului evreiesc. Tipul de îndoctrinare pe care caricaturistul sud-african Zapiro îl expune atât de virulent în lucrările lui, suscitând reacţiilor unor scribi ca David Saks de la Comitetul Deputaţilor Evrei din Africa de Sud. Atunci când am fost amestecat în lupta noastră de eliberare, am devenit conştient de similarităţile cu cauza palestiniană în privinţa deposedării de pământ făcute de o ocupaţie expansionistă. Am ajuns să înţeleg caracterul rasial şi colonialist al celor două conflicte. Atunci când Nelson Mandela a declarat că noi ştim, ca sud-africani, “că libertatea noastră este incompletă fără libertatea palestinienilor” [1] nu vorbea doar comunităţii noastre islamice, care se presupune că are o simpatie directă, ci tuturor sud-africanilor, tocmai datorită experienţei noastre legate de subjugarea rasială şi colonialistă, şi pentru că noi înţelegem bine valoarea solidarităţii internaţionale.

Atunci când început să mă informez despre soarta palestinienilor, am fost zguduit îndeosebi când am citit mărturii oculare despre masacrarea sătenilor palestinieni care a avut loc cu o lună înainte de declararea unilaterală a independenţei Israelului. Este vorba despre Deir Yassin, un sat liniştit de pe lângă Ierusalim, care a avut neşansa să fie pe drumul dinspre Tel Aviv. În 9 aprilie 1948, 254 de bărbaţi, femei şi copii au fost măcelariţi de către forţele zioniste. Dat fiind că era unul dintre puţinele asemenea episoade care a fost difuzat de mass-media în Occident, liderii zionişti nu l-au negat, dar s-au gândit să-l eticheteze ca fiind o aberaţie a extremiştilor. În fapt, totuşi, atrocitatea era parte dintr-un plan larg pus la cale de Înaltul Comandament Zionist, condus de Ben Gurion însuşi, al cărui scop era eliminarea pe criterii etnice a palestinienilor din teritoriul aflat sub mandat britanic şi acapararea unei zone cât mai mare posibil pentru viitorul Stat evreiesc.

Sunt multe mărturii despre orgia morţii de la Deir Yassin, care a mers mult dincolo de masacrul de la Sharpville din 1960 care m-a motivat să mă alături Congresului Naţional African [2]. Reacţia mea a fost: dacă Sharpville m-a îngrozit, cum aş putea fi indiferent la suferinţa de la Deir Yassin?

Fahimi Zidan, un copil palestinian care a supravieţuit ascunzându-se sub corpurile rudelor sale, îşi amintea: “Evreii ne-au ordonat... să ne aliniem lângă un zid... au început să tragă... toţi... au fost omorâţi: tatăl meu... mama... bunicul şi bunica... unchi şi mătuşi şi unii dintre copiii lor... Halim Eid a văzut un bărbat trăgând un glonte în gâtul surorii mele... care era... gravidă. Apoi i-a tăiat burta cu cuţitul unui măcelar... În altă casă, Naaneh Khalil... a văzut un bărbat scoţând o... sabie şi ciopârţindu-l pe vecinul meu...” [3]

Unul dintre cei din forţa de atac, un soldat evreu în stare de şoc, numit Meir Pa’el, raporta şefului său din Haganah:

“Era amiaza când bătălia a luat sfârşit... S-a făcut linişte, dar satul nu se predase. Membriii miliţiilor Eţel [Irgun] şi Lehi [Stern]... au început... operaţiunile de curăţire. Trăseseră cu toate armele pe care le aveau, şi aruncaseră explozive în case. Împuşcaseră pe toţi pe care îi vedeau... comandanţii nu făceau nici o încercare să evalueze... numărul morţilor. Eu... şi un număr de locuitori i-am implorat pe comandanţi să dea ordine... să se oprească focul, dar eforturile noastre n-au avut efect... vreo 25 de bărbaţi au fost scoşi din case, au fost încărcaţi într-un... camion şi conduşi într-o “paradă a victoriei”... prin... Ierusalim [apoi]... duşi într-o carieră de piatră... şi împuşcaţi... Luptătorii... au pus femeile şi copiii care erau încă vii într-un camion şi i-au dus la Mandelbaum Gate.” [4]

Un ofiţer britanic, Richard Catling, raporta:

“Nu este... nici un dubiu că multe atrocităţi sexuale au fost comise de către evreii atacatori.Multe fete de vârstă şcolară au fost violate şi ulterior asasinate... Mulţi copii au fost şi ei măcelăriţi. Am văzut o bătrână... care fusese lovită groaznic cu paturile puştii în cap...” [5]

Jacques de Reyner de la Comitetul Internaţional al Crucii Roşii s-a întâlnit cu echipa “de curăţare” la sosirea lor din sat:

“Banda... era formată din tineri... bărbaţi şi femei, înarmaţi până în dinţi... şi [aveau] de asemenea hangere în mâini, multe dintre ele încă murdare de sânge. O tânără frumoasă, cu ochi criminali, mi-a arătat stiletul ei încă însângerat, mi l-a prezentat ca pe un trofeu. Aceasta fusese echipa “de curăţare”, care în mod evident îşi îndeplinise sarcina foarte conştiincios.” A descris scena pe care a întâlnit-o atunci când a intrat în case:

“... printre mobilele zdrobite... am găsit câteva corpuri... “curăţirea” fusese făcută cu arme automate... grenade de mână... şi terminată cu cuţitele... am întorc corpurile, şi... am găsit... o fetiţă... mutilată de o grenadă de mână... peste tot era aceeaşi privelişte oribilă... banda aceasta era admirabil de disciplinată şi acţiona numai la ordine.” [6]

Atrocitatea de la Deir Yassin este exemplară pentru ce s-a întâmplat peste tot. Istoricul israelian Ilan pappe a înregistrat cu meticulozitate 31 de masacre, din decembrie 1947 până în ianuarie 1949. Ele sunt mărturia unei domnii sistematice a teroarei, instaurată pentru a-i alunga pe palestinieni de pe pământurile lor natale. Ca rezultat, aproape toate oraşele palestiniene au fost rapid depopulate şi 418 sate au fost sistematic distruse.

În calitate de primul ministru al agriculturii Israelului, Aharon Cizling, declara în timpul întâlnirii Cabinetului din 17 noiembrie 1948: “Sunt adesea în dezacord atunci când termenul de nazişti este aplicat britanicilor... deşi britanicii au comis crime naziste. Dar acum evreii s-au comportat şi ei ca nişte nazişti, şi întreaga mea fiinţă este zguduită.” [7] În ciuda acestor sentimente, Cizling a fost de acord ca crimele să fie ascunse, creând un precedent. Faptul că asemenea barbarism a fost comis de poporul evreu la doar trei ani după Holocaust trebuie să fi fost prea dezgustător de contemplat, putând constitui o sursă de stânjeneală majoră pentru Statul Israel, care se voia o “lumină printre naţiuni”. De aici încercările de a îngropa adevărul în spatele unei perdele de fum şi dezinformare. Ce cale poate fi mai bună pentru a reduce la tăcere orice investigaţie decât ultra-generosul alibi al dreptului pe care Israelul îl are la auto-apărare, conducând la utilizarea forţei disproporţionate şi a pedeapsa colectivă împotriva oricărui act de rezistenţă.

Tocmai pentru că Israelului i s-a permis să scape cu asemenea crime, continuă pe calea lui sângeroasă. Conform lui Ilan Pappe, “La cinsprezece minute cu maşina de Universitatea din Tel-Aviv este satul Kfar Qassim unde, în 29 octombrie 1956, trupele israeliene au masacrat 49 de ţărani care se întorceau de pe câpuri. Apoi a fost Qibya în anii ’50, Samoa în ’60, satele din Galileea în 1976, Sabra şi Şatila în 1982, Kfar Qana în 1999, Wadi Ara în 2000 şi tabăra de refugiaţi din Jenin în 2002. Lor li se adaugă numeroasele crime cărora B’Teselem, organizaţia israeliană pentru drepturile omului, le ţine numărătoarea. Nu a existat niciodată un sfârşit al crimelor Israelului împotriva palestinienilor.” [8] Masacrarea a 1500 de civili libanezi în bombardamentele nediscriminatorii pe care Israelul le-a lansat împotriva acestei ţări în 2006. Morţii zilnici din Teritoriile Palestiniene, 120 la număr în Gaza într-o săptămână – din care 63 într-o singură zi – în martie 2008, o treime dintre ei fiind copii, fac parte din acelaşi traseu sângeros care leagă Israelul de trecutul său ruşinos.

În curând Israelul va sărbători 60 de ani de la înfiinţare. În acele momente, israelienii şi suporterii zionismului ar face bine să-şi dea seama care sunt motivele pentru care, din punctul de vedere al palestinienilor şi al oamenilor iubitori de libertate din întreaga lume, nu va fi nimic de sărbătorit. Într-adevăr, va fi o perioadă de jale şi de acţiuni de protest, un moment de rememorare a nenumăratelor victime care zac în urma Israelului, simbolizate de suferinţa provocată locuitorilor din Deir Yassin, al cărei vatră este localizată în mod ironic la doar o aruncătură de piatră de memorialul Holocaustului, Yad Vaşem.

Până când Israelul nu se confruntă cu trecutul său, aşa cum mulţi au încercat să facă în Africa de Sud, va continua să fie privit cu dezgust şi suspiciune. Israelienii vor continua să privească viaţa arabilor ca pe ceva fără valoare şi va continua să trăiască prin violenţă şi înşelătorie, mimând surpriza atunc când palestinienii vor răspunde violent. Atâta vreme cât nu vor lua în serios agonia pe care au cauzat-o, nu va fi nici vindecare, nici soluţie. Făcând-o, vor crea baza pentru valorizarea tuturor vieţilor, făcându-i pe palestinieni şi pe israelieni să trăiască în pace, cu justiţie. Conştientizând rădăcinile conflictului, şi promiţând solidaritatea, noi Sud-Africanii putem să ne aducem aportul pentru o soluţie justă şi pentru libertatea despre care a vorbit Nelson Mandela. Cred că Sud-Africani ca Zapiro tocmai asta fapt.

Note:
[1] Nelson Mandela, Ziua Internaţională a Solidarităţii cu Poporul Palestinian, Pretoria, 4 decembrie
[2] Vezi Simha Flapan, The Birth of Israel, Pantheon, 1988); David Hirst, The Gun and the Olive Branch, Faber and Faber, 2003; Benny Morris, Birth of the Palestinian Refugee Problem Revisited, Cambridge University Press, 2004); Ilan Pappe, The Ethnic Cleansing of Palestine, Oneworld Publications, 2006.
[3] David Hirst, The Gun and the Olive Branch, Faber and Farber, 2003, p. 249-50.
[4] Yediot Aharonot, April 1972. This letter only came to light with Pa'el's consent in 1972. David Hirst ibid p. 251.
[5] David Hirst, ibid and Report of the Criminal Investigation Division, Palestine Government, No. 179/110/17/GS, 13, 15, 16 April 1948. Cited in David Hirst, p. 250.
[6] David Hirst ibid and Jacques de Reynier, A Jèrusalem un Drapeau flottait sur la Ligne de Feu, Editions de la Baconnière, Neuchâtel, 150, p. 71-6 and Hirst ibid p. 252.
[7] Tom Segev, The First Israelis, Owl Books, 1998, p. 26.
[8] Ilan Pappe, The Ethnic Cleansing of Palestine, Oneworld Publications, 2006, p. 258.

See the source.
Citeşte mai mult!

Palestina de-a lungul timpului

Citeşte mai mult!

“... numit Statul Israel” (de Uri Avnery)

De fiecare dată când aud vocea lui David Ben-Gurion rostind cuvintele “Aşadar ne-am adunat aici...” mă gândesc la Issar Barsky, un tinerel simpatic, fratele mai mic al uneia dintre iubitele mele.

Ultima dată când ne-am întâlnit a fost în faţa unei cantinde din Kibbutz Hulda, vineri, 14 mai, 1948.

Noaptea ce avea să vină compania mea avea să atace al-Qubab, un sat arab pe drumul spre Ierusalim, la est de Ramle. Eram ocupaţi cu pregătirile. Îmi curăţam puşca de fabricaţie cehoslovacă, atunci când cineva a venit şi ne-a spus că Ben-Gurion tocmai ţinea o cuvântare despre fondarea statului.

Sincer, nimeni dintre noi nu era interesat de cuvântările politicienilor de la Tel Aviv. Oraşul părea atât de departe. Statul, ştiam, era acolo cu noi. Dacă arabii aveau să învingă, nu avea să fie nici stat, nici noi. Dacă noi aveam să învinge, va fi un stat. Eram tineri şi încrezători, şi nu ne îndoiam nici un moment că vom învinge.

Dar era un detaliu în legătură cu care eram curios: cum avea să fie numit noul stat? Iudeea? Zion? Statul Evreiesc?

M-am grăbit deci spre cantină. Inconfundabila voce a lui Ben-Gurion urla de la radio. Când am auzit cuvintele “... numit Statul Israel” mi-a fost suficient şi-am plecat.

Afară am dat peste Issar. Era în altă companie, care trebuia să atace alt sat în noaptea aceea. I-am spus despre numele Statului şi mi-a zis “ai grijă de tine!”

Câteva zile mai târziu a fost ucis. Îmi amintesc despre el aşa cum era atunci: un băiat de 19 ani, zâmbitor, înalt, plin de bucuria de a trăi şi de inocenţă.

Cu cât ne apropiem de grandioasele festivităţi ale aniversării celor 60 de ani, cu atât mai mult sunt tulburat de o întrebare: dacă Issar şi-ar deschide ochii şi ne-ar vedea, cu ochii unui adolescent de 19 ani, ce-ar crede despre Statul care a fost stabilit oficial în ziua aceea?

Ar vedea un Stat care s-a dezvoltat mai mult decât în cele mai îndrăzneţe dintre visele sale. De la o comunitate redusă de 635.000 de suflete (dintre care mai mult de 6000 au murit cu el în războiul acela), am crescut la mai mult de şapte milioane. Cele două mari miracole – renaşterea limbii ebraice şi instituţia democraţiei israeliene – continuă să fie o realitate. Economia noastră este puternică şi în anumite domenii – ca de exemplu hi-tech – suntem printre primii în lume. Issar ar fi încântat şi mândru.

Dar ar simţi de asemenea că ceva e greşit cu societatea noastră. Kibbutzul în care ne-am instalat corturile în ziua aceea a devenit o întreprindere economică, una ca oricare alta. Solidaritatea socială, de care eram atât de mândri, a intrat în colaps. Mase de adulţi şi copii trăiesc sub nivelul sărăciei, bătrâni, bolnavi şi şomeri sunt lăsaţi să se zbată singuri. Distanţa dintre bogaţi şi săraci este una dintre cele mai mari din lumea dezvoltată. Şi societatea noastră, care cândva flutura steagul egalităţii şi a justiţiei, cloncăne discursuri colectiviste şi se preocupă de alte probleme.

Mai mult decât toate ar fi şocat să descopere că războiul brutal, care l-a ucis pe el şi m-a rănit pe mine, împreună cu alte mii de oameni, continuă încă la turaţie maximă. El reglementează întreaga viaţă a naţiunii. El umple primele pagini ale ziarelor şi primele ştiri din buletine.

Că armata noastră, armata care realmente a fost “noi”, a devenit ceva destul de diferit, o armată a cărei principală ocupaţie este să opreseze alt popor.

În noaptea aceea noi am atacat într-adevăr al-Qubab. Atunci când am intrat în sat, era deja golit. Am năvălit într-una din case. Oala încă mai era caldă, era mâncare pe masă. Pe unul dintre rafturi am găsite câteva fotografii: un bărbat care abia îşi pieptănase părul, o femeie de la ţară, doi copilaşi. Încă le mai am cu mine.

Bănuiesc că satul pe care îl atacase Issar în noaptea aceea fusese în aceeaşi situaţie. Ţăranii – bărbaţi, femei, copii – fugiseră în ultimul moment, lăsându-şi vieţile în urmă.

Nu există nici o ieşire în faţa acestui fapt istoric: Ziua Independenţei Israelului şi Naqba Palestiniană (Catastrofa) sunt două laturi ale aceleeaşi monezi. În 60 de ani nu am reuşit – şi de fapt nici măcar n-am încercat – să dezlegăm acest nod pentru a crea o altă realitate.

Şi războiul merge înainte.

Odată cu apropierea celei de-a şaizecea zi a independenţei, un comitet a ales o emblemă pentru acest eveniment. Rezultatul demersului lor seamănă cu ceva între imnul Coca-Cola şi cel al Eurovizion.

Adevărata emblemă a Statului este destul de diferită, şi nici un comitet de birocraţi n-a trebuit s-o inventeze. E fixată de pământ şi poate fi văzută din exterior: Zidul. Zidul de Separaţie.

Separaţie între cine, între ce?

Aparent între Kfar Sava din Israel şi Qalqiliyah palestiniană învecinată, între Modi’in Illit şi Bil’in. Între Statul Israel (şi ceva mai mult pământ furat) şi Teritoriile Palestiniene Ocupate. Dar în realitate, între două lumi.

În imaginaţia înfierbântată a tuturor celor care cred în “ciocnirea civilizaţiilor”, fie George Bush sau Osama Bin-Laden – Zidul este graniţa dintre cei doi titani ai istoriei, civilizaţia occidentală şi civilizaţia islamică, doi inamici de moarte care se luptă în războiul lui Gog şi Magog.

Zidul nostru a devenit graniţa dintre aceste două lumi.

Zidul nu este doar o structură de beton şi de sârmă ghimpată. Mai mult decât orice altceva, zidul – ca orice zid asemănător – este o declaraţie ideologică, o declaraţie de intenţie, o realitate mentală. Constructorii declară că aparţin, trup şi suflet, uneia dintre tabere, celei occidentale, şi că de cealaltă parte a zidului începe lumea opusă, inamicul, masele de arabi şi de alţi musulmani.

Când a fost decisă aceasta? Cine a luat decizia? Cum?

Cu 102 ani în urmă, Theodore Herzl scria în opera sa, Der Judenstaat, care a dat naştere mişcării zioniste, o propoziţie plină de semnificaţii: “Pentru Europa noi vom constitui acolo [în Palestina] un sector al zidului împotriva Asiei, vom servi ca avangardă a culturii împotriva barbariei.”

Aşadar, în 22 de cuvinte germane, viziunea zionismului, şi a locului nostru în el, fusese expusă. Şi acum, după un răgaz de patru generaţii, zidul fizic urmează drumul celui mental.

Imaginea este cât se poate de clară: suntem esenţialmente o parte a Europei (ca şi America de Nord), o parte a culturii, care este în întregime europeană. Pe de altă parte: Asia, un continent barbar, gol de cultură, incluzând lumea islamică şi arabă.

Se poate înţelege viziunea asupra lumii pe care a avut-o Herzl. Era un om al secolului XIX, şi şi-a scris tratatul atunci când imperialismul alb era la apogeu. L-a admirat cu tot sufletul său. S-a străduit (degeaba) să se întâlnească cu Cecil Rhodes, omul care simboliza colonialismul britanic. S-a apropiat de Joseph Chamberlain, secretarul colonial britanic, care i-a oferit Uganda, pe atunci o colonie britanică. În acelaşi timp, l-a admirat pe Kaiserul german şi bine organizatul său Reich, care avea să înfăptuiască un genocid oribil în Africa de Sud-Vest în anul morţii lui Herzl.

Maxima lui Herzl nu a rămas un gând abstract. Mişcarea zionistă a urmat-o din primul moment, iar Statul Israel continuă să facă asta în zilele noastre.

Ar fi putut fi diferit? Am fi putut fi noi o parte a regiunii? Am fi putut deveni un fel de Elveţie a culturii, o insulă independentă între Est şi Vest, apropiind cele două lumi şi constituind o mediere între ele?

Cu o lună înainte de terminarea războiului din 1948, cu şapte luni înainte de fondarea oficială a Statului Israel, am publicat o broşură intitulată “Război sau Pace în Regiunea Semitică”. Începea cu cuvintele:

“Atunci când părinţii zionismului decideau să construiască un “paradis sigur” în Palestina, au avut de ales între două căi:

Ar fi putut veni în Asia de Vest în calitate de cuceritori europeni, care se văd pe ei înşişi drept capul de pod al rasei “albe” şi stăpâni ai “nativilor”, aşa cum au făcut-o cuceritorii spanioli şi colonialiştii anglo-saxoni în America. Precum Cruciaţii, la vremea lor, în Palestina.

Cealaltă cale era să se vadă pe ei înşişi ca pe un popor asiatic reîntorcându-se la casa lui – concepându-se ca moştenitor al tradiţiei politice şi culturale a regiunii semitice.”

Istoria acestei ţări a văzut zeci de invazii. Ele pot fi împărţite în două mari categorii.

Au fost invadatorii care au venit dinspre Apus, ca filistinii, grecii, romanii, cruciaţii, Napoleon şi britanicii. Acest tip de invazie a stabilit un cap de pod, şi mentalitatea ei a fost aceea a unui cap de pod. Regiunea înconjurătoare este un teritoriu ostil, locuitorii ei inapici care trebuie să fie opresaţi sau distruşi. La sfârşit, toate aceste invazii au fost eliminate.

Apoi au fost invadatori care au venit dinspre Est, ca emoriţii, asirienii, babilonienii, persanii şi arabii. Ei au cucerit pământul şi au devenit parte din el, i-au influienţat cultura şi au fost influienţaţi de ea, şi la sfârşit au prins rădăcini.

Vechii israeliţi erau din cea de-a doua categorie. Şi chiar dacă există anumite dubii în privinţa Exodului din Egipt aşa cum este descris în Cărţile lui Moise, sau în Cucerirea Canaanului aşa cum este descrisă în Cartea lui Ioşua, este rezonabil să credem că erau triburi venite din deşert şi infiltrate între oraşele canaanite fortificate, pe care nu le puteau cuceri, aşa cum este descris în Judecători 1.

Zioniştii, pe de altă parte, erau din prima categorie. Au adus cu ei viziunea asupra lumii pe care o are un cap de pod, o avantgardă a Europei. Această mentalitate a dat naşterii Zidului ca simbol naţional. Iar acest lucru trebuie schimbat cu totul.

Una dintre particularităţile noastre naţionale este o formă de discuţie în care toţi participanţii, fie ei de Stânga sau de Dreapta, utilizează argumentul decisiv: “Dacă nu facem asta sau asta, Statul va înceta să mai existe!” Îşi poate imagina cineva un asemenea argument în Franţa, Marea Britanie sau Statele Unite?

Acesta este simptomul anxietăţii “cruciatului”. Deşi cruciaţii au stat în această ţară pentru aproape 200 de ani şi au produs opt generaţii de “nativi”, n-au fost niciodată realmente siguri de existenţa lor continuă aici.

Nu sunt îngrijorat de existenţa Statului Israel. Va exista atâta timp cât există Statele. Întrebarea este: ce fel de Stat va fi?

Un Stat al războiului permanent, teroarea vecinilor său, în care violenţa impregnează toate sferele vieţii, în care bogaţii înfloresc şi săracii trăiesc în mizerie, un Stat care va fi părăsit de cei mai buni dintre copiii săi?

Sau un Stat care trăieşte în pace cu vecinii lui, spre beneficiul reciproc, o societate modernă cu drepturi egale pentru cetăţenii ei şi fără sărăcie, un stat care îşi investeşte resursele în ştiinţă şi în cultură, industrie şi mediu, în care generaţiile viitoare vor dori să trăiască, o sursă de mândrie pentru toţi cetăţenii săi?

Acesta poate fi obiectivul nostru pentru următorii 60 de ani. Cred că aşa l-ar fi vrut şi Issar.

Cf. sursa în limba engleză.
Citeşte mai mult!

Noi nu sărbătorim aniversarea Israelului

În luma mai, organizaţiile evreieşti vor sărbători cea de-a şaizecea aniversare a fondării statului Israel. Acest lucru este de înţeles în contextul secolelor de persecuţie care au culminat cu Holocaustul. Totuşi, noi suntem printre evreii care nu o vor sărbători. A venit vremea să luăm în calcul punctul de vedere al celuilalt, preţul plătit de alt popor pentru antisemitismul european şi politica genocidară a lui Hitler. Aşa cum sublinia Edward Said, ceea ce este Holocaustul pentru evrei, este Naqba pentru palestinieni.

În aprilie 1948, în aceeaşi lună cu josnicul masacru din [satul palestinian] Deir Yassin şi bombardarea civililor palestinieni din piaţa din Haifa, a fost pus în practică Planul Dalet. Acesta autoriza distrugerea satelor palestiniene şi expulzarea populaţiei indigene dincolo de graniţele statului. Nu vom sărbători.

În iulie 1948, 70.000 de palestinieni au fost alungaţi de la casele lor din Lydda şi Ramleh în canicula verii fără mâncare şi fără apă. Câteva sute au murit. Este cunoscut sub numele de Marşul Morţii. Nu vom sărbători.

În total, 750.000 de palestinieni au devenit refugiaţi. Aproximativ 400 de sate au fost şterse de pe hartă. Acest lucru nu a pus capăt purificării ethice. Mii de palestinieni (cetăţeni israelieni) au fost alungaţi din Galileea în 1956. Alte mii atunci când Israelul a ocupat Cisiordania şi Gaza. Conform legilor internaţionale şi sub sancţiunea rezoluţiei 194 a ONU, refugiaţii de război au dreptul să se întoarcă sau să primească compensaţii. Israelul nu a acceptat niciodată acest drept. Nu vom sărbători.

Nu putem sărbători naşterea unui stat fondat pe terorism, masacre şi deposedarea unui alt popor de pământurile sale. Nu putem sărbători naşterea unui stat care se angajează chiar şi acum în purificare etnică, care violează legea internaţională, care pricinuieşte o monstruoasă pedeapsă colectivă populaţiei civile din Gaza şi care continuă să nege palestinienilor drepturile umane şi aspiraţiilor lor naţionale.

Vom sărbători atunci când arabii şi evreii vor trăi ca egali şi în pace în Orientul Apropiat.

Seymour Alexander
Ruth Appleton
Steve Arloff
Rica Bird
Jo Bird
Cllr Jonathan Bloch
Ilse Boas
Prof. Haim Bresheeth
Tanya Bronstein
Sheila Colman
Ruth Clark
Sylvia Cohen
Judith Cravitz
Mike Cushman
Angela Dale
Ivor Dembina
Dr. Linda Edmondson
Nancy Elan
Liz Elkind
Pia Feig
Colin Fine
Deborah Fink
Sylvia Finzi
Brian Fisher MBE
Frank Fisher
Bella Freud
Catherine Fried
Uri Fruchtmann
Stephen Fry
David Garfinkel
Carolyn Gelenter
Claire Glasman
Tony Greenstein
Heinz Grunewald
Michael Halpern
Abe Hayeem
Rosamine Hayeem
Anna Hellman
Amy Hordes
Joan Horrocks
Deborah Hyams
Selma James
Riva Joffe
Yael Oren Kahn
Michael Kalmanovitz
Paul Kaufman
Prof. Adah Kay
Yehudit Keshet
Prof. Eleonore Kofman
Rene Krayer
Stevie Krayer
Berry Kreel
Leah Levane
Les Levidow
Peter Levin
Louis Levy
Ros Levy
Prof. Yosefa Loshitzky
Catherine Lyons
Deborah Maccoby
Daniel Machover
Prof. Emeritus Moshe Machover
Miriam Margolyes OBE
Mike Marqusee
Laura Miller
Simon Natas
Hilda Meers
Martine Miel
Laura Miller
Arthur Neslen
Diana Neslen
Orna Neumann
Harold Pinter
Roland Rance
Frances Rivkin
Sheila Robin
Dr. Brian Robinson
Neil Rogall
Prof. Steven Rose
Mike Rosen
Prof. Jonathan Rosenhead
Leon Rosselson
Michael Sackin
Sabby Sagall
Ian Saville
Alexei Sayle
Anna Schuman
Sidney Schuman
Monika Schwartz
Amanda Sebestyen
Sam Semoff
Linda Shampan
Sybil Shine
Prof. Frances Stewart
Inbar Tamari
Ruth Tenne
Martin Toch
Tirza Waisel
Stanley Walinets
Martin White
Ruth Williams
Naomi Wimborne-Idrissi
Devra Wiseman
Gerry Wolff
Sherry Yanowitz

Acest articol a apărut în The Guardian, ediţia de Miercuri, 30 aprilie 2008, la pagina 33.
Citeşte mai mult!

Acest pământ a fost al lor (de Hannah Mermelstein)

Pe 20 martie 1941, Yosef Weiţ, reprezentant al Fondului Naţional Evreiesc, scria: “Evacuarea completă locuitorilor ţării şi acapararea ei pentru poporul evreiesc este răspunsul.” În aceeaşi zi a anului 1948, cu aproape două luni înainte ca primul “război arabo-israelian” să înceapă tehnic vorbind, cei 1.125 de locuitori ai satului palestinian Umm Khalid fugeau în urma unei operaţiuni militare iniţiate de Haganah. Asemeni fraţilor lor din mai mult de 500 de sate, credeau că se vor întoarce la casele lor peste câteva săptămâni, după ce luptele vor înceta şi noi graniţe politice vor fi trasate sau nu.

În schimb, mai mult de 6 milioane de palestinieni sunt astăzi refugiaţi, unii în tabere de refugiaţi amplasate nu departe de vetrele lor, alţii în comunităţi stabilite în Europa şi în Statele Unite, cu toţii sub interdiţia de a se întoarce la pământul natal dintr-un singur motiv: nu sunt evrei.

Dorinţa lui Yosef Weiţ a fost îndeplinită. În numele meu, şi în numele întregului popor evreu din lume, o populaţie indigentă a fost aproape în întregime îndepărtată. Nume de sate au fost şterse de pe hartă, case au fost demolate, şi noi păduri s-au aşezat peste ele. În arabă, asta se numeşte Nakba, sau catastrofă. În Israel, s-a numit “independenţă”.

Luna trecută am fost cu un om din Umm il Fahm (un oraş palestinian din Israel) la satul lun natal din Lajun, la doar câteva mile. Pământul lui Adnan este acum o pădure “aparţinând” Kibbuţului Megiddo. Cum mergeam pe drumul de piatră, mi-a arătat pe fiecare margine a drumului, numind familiile care trăiseră acolo: Mahamid, Mahajne, Jabrin... Acolo, pământul nu are în mod natural pietre, cele pe care mergeam sunt cimitirul caselor distruse. Adnan avea doar şase ani atunci când gloanţele Haganei au zburat pe deasupra capului lui, iar el şi familia sa au fugit. Dar îşi aminteşte. Plângea atunci când ne-am oprit pe locul căminului său distrus şi a zis: “Bine ai venit la casa mea.”

Adnan este cetăţen israelian, totuşi pământul care a fost furat de la el a fost dat unora care refuză să-l lase să trăiască pe el. În calitate de evreu american, aş putea să mă mut la Lajun/Megiddo mâine, să obţin toate drepturile care decurg din cetăţenie, şi să trăiesc pe pământul pe care familia lui Adnan a trăit timp de secole. Adna, care locuieşte doar la câteva minute depărtare, nu are dreptul s-o facă.

Apropiindu-ne de a şaizecea aniversare a statului Israel, a şaizecea aniversare a Nakba, să ne reamintim de Adnan. Să ne reamintim de locuitorii din Umm Khalid. Să ne reamintim de cei mai bine de 6 milioane de oameni ale căror drepturi de bază le-au fost refuzate timp de 60 de ani, şi fie ca noi, poporul evreu cu o istorie a opresiuni şi o tradiţie a justiţiei sociale, să lucrăm pentru dreptul indigenilor de a se întoarce la pământul lor. Aceasta este singura noastră speranţă pentru o pace veritabilă şi securitate în regiune.

Hannah Mermelstein este cofondator al Birthright Unplugged şi locuieşte în Boston, Philadelphia şi Ramallah.

Vezi sursa în limba engleză.
Citeşte mai mult!

Gaza 2008 (de Carlos Latuff)

Citeşte mai mult!

"Omoara o suta de turci si odihneste-te" (de Uri Avnery)

Razboiul de cinci zile din Gaza

Saptamana aceasta mi-am amintit povestea veche a unei mame evreiesti care isi lua ramas bun de la fiul ei chemat sa lupte in armata Tarului impotriva turcilor.

"Nu te stradui prea mult", il sfatuieste ea, "omoara un turc si odihneste-te. Omoara inca un turc si odihneste-te din nou..."

"Dar, mama", a exclamat el, "daca ma omoara turcul pe mine?"

"Sa te omoare?" exclama ea. "De ce? Ce i-ai facut tu lui?"

Nu este o gluma (si aceasta nu este o saptamana pentru glume). Este o lectie de psihologie. Mi-am amintit de ea cand am citit declaratia lui Ehud Olmert in care spunea ca mai mult de orice este nervos datorita izbucnirii de fericire din Gaza datorat atacului din Ierusalim, in urma caruia opt studenti talmudisti au fost ucisi.

Inainte de asta, in ultimul sfarsit de saptamana, armata israeliana a ucis 120 de palestinieni in Fasia Gaza, jumatate din ei civili, intre ei zeci de copii. Asta nu a fost "ucide un turc si odihneste-te". A fost "omoara o suta de turci si odihneste-te". Dar Olmert nu intelege.

Razboiul de Cinci Zile din Gaza (cum l-a numit un conducator Hamas mai tarziu) a fost doar un nou scurt capitol din lupta israelo-palestiniana. Iar acest monstru sangeros nu e niciodata satisfacut; apetitul lui creste cu fiecare noua hranire.

Capitolul a inceput cu "lichidarea tintita" a cinci militanti importanti din Fasia Gaza. "Raspunsul" a fost o salva de rachete, iar de data aceasta nu numai asupra Sderotului, ci si asupra Ashkelonului si Netivotului. "Raspunsul" la "raspuns" a fost incursiunea armatei si uciderea pe indelete.

Scopul declarat a fost, ca intotdeauna, oprirea lansarii de rachete. Mijlocul: uciderea unui numar maxim de palestinieni pentru a le da o lectie. Decizia s-a bazat pe conceptul israelian traditional loveste populatia iar si iar, pana ce isi dau jos conducatorii. Strategia a fost incercata de sute de ori si a ratat de o suta de ori.

De parca ar fi lipsit un exemplu pentru prostia propagatorilor acestui concept, a fost aratat la TV de catre fostul general Matan Vilnai, cand a spus ca palestinienii isi aduc "un Shoah peste propriile persoane". Cuvantul din ebraica Shoah este cunoscut in toata lumea su are un sens clar: Holocaustul pe care l-au facut nazistii impotriva evreilor. Declaratia lui Vilnai s-a raspandit ca un incendiu prin toata lumea araba si a pornit o unda de soc. Am primit si eu o duzina de telefoane si mesaje email din intreaga lume. Cum sa convingi oamenii ca in ebraica de zi cu zi Shoah inseamna "numai" un dezastru de amploare si ca Generalul Vilnai, un fost candidat pentru postul de sef al statului major, nu este unul dintre cei mai inteligenti oameni?

Cu cativa ani in urma, presedintele Bush a chemat la o "Cruciada" impotriva terorismului. Nu avea habar ca pentru milioane de arabi, cuvantul "Cruciada" aduce in minte una dintre cele mai mari crime ale istoriei umane, masacrul infricosator savarsit de cruciatii autentici impotriva musulmanilor (si a evreilor) pe aleile din Ierusalim. Intr-un concurs de inteligenta facut intre Bush si Vilnai, rezultatul, daca ar exista, ar fi incert.

Vilnai nu intelege ce inseamna cuvantul "Shoah" pentru altii, iar Olmert nu intelege de ce exista jubilare in Gaza dupa atacul facut asupra scolii talmudice din Ierusalim. Oameni intelepti ca acestia conduc statul, guvernul si armata. Oameni intelepti ca acestia controleaza opinia publica prin media. Ce este comun pentru toti acestia: sensibilitatea tocita fata de sentimentele oricaruia care nu este evreu/israelian. De aici sare incapacitatea lor de a intelege psihologia celeilalte parti si astfel consecintele propriilor cuvinte si actiuni.

De asemenea, acest lucru se exprima si prin inabilitatea de a intelege de ce oamenii Hamas-ului au revendicat victorie in Razboiul de cinci zile. Ce victorie? Numai doi soldati israelieni si un civil israelian au murit, in comparatie cu 120 de palestinieni morti, insumand luptatori si civili.

Dar aceasta batalie a fost purtata intre una din cele mai puternice armate din lume, echipate cu cele mai moderne arme de pe pamant, si cateva mii de soldati neantrenati care folosesc armament primitiv. Daca batalia a ajuns la remiza - si o astfel de batalie ajunge intotdeauna la remiza - este o victorie mare pentru partea slaba. In Al Doilea Razboi din Liban si in Razboiul din Gaza.

(Binyamin Netanyahu a facut una dintre cele mai stupide declaratii in aceasta saptamana, cand a spus ca "armata israeliana trebuie sa treaca de la uzura la hotarare". Intr-o astfel de confruntare, nu exista niciodata hotarare.)

Efectul adevarat al unei astfel de operatiuni nu este exprimat prin fapte materiale si cantitative: atati si atati morti, atati si atati raniti, atat si atat distrus. Se exprima in rezultate psihologice ce nu pot fi masurate si astfel sunt inaccesibile pentru mintile generalilor: cata ura s-a adaugat la caldarea in fierbere, cati noi potentiali sinucigasi cu bomba s-au produs, cata lume a promis razbunare si a devenit o bomba cu ceas - la fel ca tanarul din Ierusalim, care s-a trezit intr-o dimineata frumoasa saptamana asta, si-a luat o arma, s-a dus la scoala talmudica Mercaz Harav si a omorat cati a putut.

Acum conducerea politica si militara a Israelului sta la masa sa discute ce este de facut, cum sa "raspunda". Nu a venit nici o idee noua si nu va veni nici o idee noua pentru ca nici unul dintre acesti politicieni si generali nu este capabil sa aduca o idee noua. Se pot doar intoarce la sutele de lucruri pe care le-au facut deja si care au esuat de o suta de ori.

Primul pas pe drumul pentru a iesi din aceasta nebunie este pregatirea pentru a te indoi de toate conceptele si metodele ultimilor 60 de ani si pentru a incepe sa gandesti din nou, chiar de la start.

Asta este intotdeauna greu. Este chiar mai greu pentru noi, deoarece conducerea noastra nu are nici o libertate de cuget - gandirea ei este foarte aproape legata de gadirea conducerii americane.

Saptamana aceasta a fost publicat un document socant: articolul lui David Rose din Vanity Fair. El descrie cum oficialii americani au dictat in ultimii ani fiecare pas al conducerii palestiniene, pana la ultimul detaliu. Desi articolul nu se atinge de relatia israelo-americana (in sine o omisie surprinzatoare) este de la sine inteles ca parcursul american, inclusiv cele mai mici detalii, este coordonat cu guvernul israelian.

De ce socant? Acest lucruri erau cunoscute dinainte, in termeni generali. Astfel, articolul nu a adus surprize: (a) Americanii i-au ordonat lui Mahmoud Abbas sa tina alegeri parlamentare, astfel ca Bush sa fie prezentat ca aducator de democratie in Orientul Mijlociu. (b) Hamas a castigat o victorie surpriza. (c) Americanii au impus un boicot asupra palestinienilor astfel incat sa nulifice rezultatul alegerilor. (d) Abbas a diversionat pentru un scurt moment de la politica dictata lui si, sub auspicii (si presiuni) saudite, a facut o intelegere cu Hamas-ul, (e) americanii au incheiat asta si l-au obligat pe Abbas sa dea serviciile de securitate pe mana lui Muhammad Dahlan, pe care l-au ales ei pentru rolul de om cu influienta in Palestina, (f) americanii i-au furnizat destui bani si destule arme lui Dahlan, i-au antrenat oamenii si i-au ordonat sa faca o lovitura de stat impotriva Hamasului in Fasia Gaza, (g) guvernul Hamas ales a dejucat miscarea si a facut chiar el un contra-puci armat.

Toate acestea erau stiute dinainte. Ce e nou e ca mixtura de stiri, barfe si banuieli inteligente s-a condensat intr-un raport plin de autoritate si substanta, bazat pe documente oficiale americane. Depune marturie pentru ignoranta abisala americana, care intrece chiar si ignoranta israeliana, fata de procesele interne palestiniene.

George Bush, Condoleezza Rice, sionistul neocon Elliot Abrams si asortimentul de generali americani care nu au nici un fel de informatii se intrec cu Ehud Olmert, Tzipi Livni, Ehud Barak si generalii nostri asortati, a caror intelegere ajunge numai pana la capatul tunurilor tancurilor.

Americanii l-au distrus intre timp pe Dahlan aratandu-l public ca agentul lor, pe linia "este un fiu de catea, dar este fiul nostru de catea". Saptamana aceasta, Condoleezza i-a dat o lovitura mortala lui Abbas, de asemenea. El a anuntat dimineata ca suspenda (inutilele) negocieri de pace cu Israelul, adica exact minimul a ce putea face ca raspuns la atrocitatile din Gaza. Rice, care a primit stirea in timp ce lua micul dejun in preajma incantatoarei companii a lui Livni, l-a chemat imediat pe Abbas si i-a ordonat sa renunte la anuntul sau. Abbas s-a lasat, expunandu-se in fata poporului sau in toata goliciunea sa.

Logica nu a fost data Poporului lui Israel pe Muntele Sinai, ci data grecilor antici de pe Muntele Olimp. In ciuda acestui inconvenient, sa incercam s-o aplicam.

Ce incearca guvernul nostru sa obtina in Gaza? Vrea sa dea jos conducerea Hamas (si intamplator sa puna sfarsit lansarii de rachete impotriva Israelului).

A incercat sa obtina asta prin impunerea unei blocade totale asupra populatiei, sperand ca se vor ridica si vor da jos Hamas-ul. Asta nu le-a reusit. Alternativa este sa reocupe intreaga Fasie. Asta ar purta un pret inalt in vieti de soldati, poate chiar mai mare decat e dispus publicul israelian sa plateasca. De asemenea, nu va ajuta deoarece Hamas-ul se va intoarce in momentul in care trupele israeliene se retrag. (Dupa regula prima pentru gherile a lui Mao Zedung: "Cand inamicul avanseaza, retrage-te. Cand inamicul se retrage, avanseaza.")

Singurul rezultat al Razboiului de Cinci Zile este intarirea Hamas si ralierea poporului palestinian in spatele sau - nu doar in Fasia Gaza, ci chiar si in Cisiordania si Ierusalim. Celebrarea victoriei a fost justificata. Lansarea de rachete nu s-a oprit. Raza de actiune a rachetelor este in crestere.

Dar sa presupunem ca aceasta politica a reusit si ca Hamasul a fost distrus. Atunci ce facem? Abbas si Dahlan s-au putea intoarce numai pe tancurile israeliene, ca subcontractori ai ocupatiei. Nici o companie de asigurari nu le-ar acoperi viata. Iar daca nu s-ar intoarce, ar fi haos, de unde ar aparea forte extreme pe care nici macar nu ni le putem imagina.

Concluzia: Hamas-ul este acolo. Nu poate fi ignorat. Trebuie sa ajungem la un armistitiu cu el. Nu la o oferta trucata ca "daca se opresc ei din tras primii, ne oprim si noi". Un armistitiu, ca si un tango, are nevoie de doi participanti. Trebuie sa vina dintr-o intelegere detailata care va include incetarea tuturor ostilitatilor, armate si de alt fel, din toate teritoriile.

Armistitiul nu va tine daca nu este acompaniad de negocieri accelerate pentru un armistitiu pe termen lung si pace. Astfel de negocieri nu pot fi tinute cu Fatah fara Hamas, precum nici cu Hamas fara Fatah. Astfel, necesarele pentru un guvern palestinian include ambele miscari. Trebuie sa aduca personalitati precum Marwan Barghouti, care se bucura de increderea intregului popor palestinian.

Este tocmai opusul politicii israelo-americane prezente, care ii interzice lui Abbas si sa vorbeasca cu Hamas. In toata conducerea israeliana, precum si in cea americana, nu exista nimeni care sa indrazneasca sa spuna asta deschis. Astfel, ceea ce a fost este ce va fi.

Vom omori o suta de turci si ne vom odihni. Iar din cand in cand, un turc va veni si va omori cativa dintre noi.

De ce, in numele Domnului? Ce le-am facut noi lor?

Uri Avnery este un scriitor israelian si activist pentru pace. Tradus dupa originalul din limba engleza.
Citeşte mai mult!

Am venit, am văzut, am distrus! (de Uri Avnery)

Ce s-a întâmplat în decursul acestei săptămâni este atât de enervant, atât de impertinent, încât este în afara chiar şi a orizontului obişnuit al iresponsabilităţii guvernamentale.

În perioada imediat anterioară începuse să se profileze o suspendare de facto a ostilităţilor. Egiptenii au făcut eforturi impresionante pentru a o transforma într-o încetare oficială a focului. Flacăra ardea deja mult mai slab. Lansarea de [rachete] Qassam şi Grad din Fâşia Gaza înspre Israel scăzuse de la câteva zeci pe zi la două sau trei.

Şi atunci s-a petrecut ceva care a reanimat flacăra: soldaţi sub acoperire ai armatei israeliene au ucis patru militanţi palestinieni în Bethlehem. Al cincilea a fost omorât într-un sat de lângă Tulkarm.

Modul de operare nu lasă niciun dubiu în privinţa intenţiei.

Ca de obicei, versiunea oficială a fost mincinoasă. (Atunci când purtătorul de cuvânt al armatei spune adevărul, îi este ruşine şi se grăbeşte imediat la următoarea minciună.) Cei patru, s-a spus, au pus mâna pe arme şi au periclitat viaţa soldaţilor, care voiau doar să-i aresteze, aşa încât au fost obligaţi să deschidă focul.

Oricine are jumătate de creier în cap ştie că aceasta este o minciună. Cei patru erau într-o maşină mică de pe strada principală din Bethlehem, strada care lega Ierusalimul de Hebron din vremurile în care Palestina era colonie britanică (sau turcească). Erau într-adevăr înarmaţi, dar nu aveau nicio şansă să-şi scoată armele. Maşina a fost pur şi simplu şpreiată cu zeci de gloanţe.

Nu a fost o încercare de a face o arestare. A fost o execuţie, şi nimic mai mult, una dintre acele execuţii sumare în care Şin Bet [serviciul secret israelian – n. tr.] îşi asumă rolurile de acuzat, judecător şi călău.

De data aceasta nici măcare nu s-a făcut efortul să se pretindă că cei patru erau pe punctul de a duce la îndeplinire un asasinat. Nu s-a pretins, de exemplu, că ar fi avut ceva în comun cu atacul de săptămâna trecută de la seminarul Mercaz Harav, nava amiral a flotei coloniştilor. De fapt, nicio asemenea pretenţie nu putea fi avansată, pentru că cel mai important dintre cei patru dăduse recent interviuri în mass-media israeliană şi anunţase că acceptase “schema de conciliere” israeliană – un program condus de Şin Bet prin intermediul căruia militanţi “sub urmărire” acceptau să depună armele şi să înceteze rezistenţa la ocupaţie. Fusese de asemenea candidat la ultimele alegeri palestiniene.

Dacă aşa stau lucrurile, de ce au fost ucişi? Şin Bet nu a ascuns motivul: doi dintre cei patru participaseră în 2001 la atacuri în cursul cărora fuseseră ucişi israelieni.

“Mâna noastră lungă îi va prinde chiar şi ani mai târziu”, ameninţase Ehud Barak la televezior, “îi vom prinde pe toţi cei care au sânge evreiesc pe mâini”.

Spus pe şleau, ministrul apărării şi oamenii lui au pus în pericol încetarea focului de azi ca să răzbune ceva ce s-a întâmplat în urmă cu şapte ani.

Era evident că asasinarea militanţilor Jihadului Islamic din Bethlehem va duce la o avalanşă de rachete Qassam deasupra oraşului Sderot. Şi aşa s-a întâmplat.

Efectul rachetelor Qassam este complet neprevizibil. Pentru rezidenţii Sderotului, este un fel de ruletă israeliană – racheta poate cădea pe un câmp gol, poate cădea pe o clădire, uneori ucide oameni.

Cu alte cuvinte, conform lui Barak însuşi, a fost gata să rişte vieţi evreieşti azi în scopul răzbunării îndreptate împotriva unor persoane care poate au vărsat sânge în urmă cu câţiva ani şi care renunţaseră de atunci la activitatea armată.

Accentul cade pe cuvântul “evreiesc”. În declaraţia lui, Barak a avut grijă să nu vorbească despre persoane “cu mâinile mânjite de sânge”, ci despre aceia “cu sânge evreiesc pe mâini”. Sângele evreiesc, desigur, este cât se poate de diferit de orice alt sânge. Şi într-adevăr, nu există nicio persoană în conducerea israeliană cu atât de mult sânge pe mâni ca şi el. Nu sânge abstract, nu sânge metaforic, ci sânge roşu foarte real. În cursul serviciului său militar, Barak a ucis personal un mare număr de arabi. Oricine îi strânge mâna – de la Condoleeza Rice la oaspetele onorat săptămâna aceasta, Angela Merkel – strânge o mână cu sânge pe ea.

Asasinatul de la Bethlehem ridică un număr de întrebări incomode, dar cu foarte puţine excepţii, mass-media nu le-a formulat. Ziariştii se sustrag de la îndatoririle lor, ca întotdeauna când este vorba despre probleme “de securitate”.

Ziariştii adevăraţi dintr-un stat realmente democratic ar fi pus următoarele întrebări:

(a) Cine a fost cel care a decis în privinţa execuţiilor de la Bethlehem – Ehud Olmert? Ehud Barak? Şin Bet? Toţi? Niciunul?

(b) Au înţeles cei care au luat această decizie că prin condamnarea militanţilor din Bethlehem la moarte, au fost condamnaţi la moarte toţi rezidenţii din oraşele Sderot şi Aşkelon care ar putea fi ucişi de rachete lansate ca răzbunare?

(c) Au înţeles că îi dau palme şi lui Mahmud Abbas, ale cărui forţe de securitate, care în teorie deţin controlul asupra Bethlehemului, vor fi acuzate de colaborare cu echipa morţii israeliană?

(d) Adevăratul scop al acţiunii a fost să slăbească încetarea focului care se instaurase practic în Fâşia Gaza (şi a cărei realitate a fost dezminţită oficial atât de către Olmert cât şi de către Barak, chiar şi atunci când numărul rachetelor a scăzut de la zeci la doar două-trei zilnic?)

e) Guvernul israelian în general are obiecţii la o încetarea focului care ar elibera oraşele Sderot şi Aşkelon de ameninţarea rachetelor?

f) Dacă da, de ce?

Mass-media nu a cerut ca Olmert şi Barak să expună publicului consideraţiile care i-au condus la adoptarea acestei decizii, care priveşte fiecare persoană în Israel. Şi nu e de mirare. La urma urmei, aceeaşi mass-media dansa de bucurie atunci când acelaşi guvern pornea un război fără justificare şi superfluu în Liban. Aceeaşi mass-media păstra tăcerea atunci când guvernul decidea să lovească libertatea presei boicotând reţeaua Aljazeera TV, drept pedeapsă pentru că a arătat copii omorâţi în timpul ultimei incursiuni a armatei israeliene în Gaza.

Dar pentru doi sau trei ziarişti curajoşi cu minte independentă, toată mass-media scrisă sau audio-vizual merge în cadenţă, ca un regiment prusac la paradă, atunci când este menţionat cuvântul “securitate”.

(Acest fenomen a fost expus săptămâna aceasta în CounterPunch de către un ziarist numit Yonatan Mendel, un fost angajat al popularului site israelian Walla. El a arătat că toată media, de la programul de ştiri al Channel 1 la paginile de ştiri din Haaretz, ca şi cum ar fi un ordin, utilizează în mod voluntar exact aceeaşi terminologie părtinitoare: armata isreliană confirmă iar palestinienii pretind, evreii sunt asasinaţi în timp ce palestinienii sunt ucişi sau îşi găsesc moartea, evreii sunt răpiţi în timp ce arabii sunt arestaţi, armata israeliană întotdeauna răspunde în timp ce palestinienii întotdeauna atacă, evreii sunt soldaţi în timp ce erabii sunt terorişti sau doar ucigaşi, armata israeliană loveşte întotdeauna terorişti de rang înalt şi niciodată de rang jos, bărbaţii şi femeile suferind din cauza unui şoc sunt întotdeauna evrei, niciodată arabi. Şi, aşa cum spuneam, oamenii cu sânge pe mâini sunt întotdeauna arabi, niciodată evrei. A propos, acestea sunt valabile pentru cele mai multe dintre opiniile din presa mondială în privinţa evenimentelor petrecute aici.)

Atunci când guvernul nu-şi dezvăluie intenţiile, nu avem altă opţiune decât să le deducem din acţiunile sale. Este o regulă judiciară: atunci când o persoană face ceva cu un rezultat predictibil, se presupune că a dat un ordin ca să obţină acest rezultat.

Guvernul care a decis asasinările din Bethlehem a intenţionat fără îndoială să torpileze încetarea focului.

De ce doreşte să facă aşa ceva?

Există câteva posibile tipuri de încetare a focului. Cea mai simplă este încetarea ostilităţilor la graniţa Fâşiei Gaza. Fără Qassamuri şi Graduri pe de o parte, fără asasinări comandate de la distanţă, bombardamente şi incursiuni de cealaltă parte.

Este cunoscut faptul că armata se opune acestui proiect. Ei vor să fie liberi să “lichideze” din aer şi să facă raiduri la sol. Ei doresc o încetare a focului unilaterală.

O încetare a focului limitată este imposibilă. Hamas nu poate fi de acord cu ea, atâta vreme cât blocada izolează Fâşia din toate laturile şi face din viaţa acolo un iad – insuficiente medicamente, insuficientă mâncare, cei bolnavi grav nu pot ajunge la spitalele capabile să-i vindece, deplasarea maşinilor aproape că a încetat, fără importuri sau exporturi, fără producţie sau activitate comercială. Deschiderea tuturor punctelor de trecere a frontierei pentru mărfuri este, deci, o componentă esenţială a încetării focului.

Guvernul nostru nu doreşte să facă aceasta, pentru că ar duce la consolidarea guvernului Hamas în Fâşia Gaza. Sursele guvernamentale precizează că Abbas şi oamenii lui din Ramallah obiectează şi ei împotriva ridicării blocadei – un zvon răutăcios, pentru că ar însemna că Abbas conduce un război împotriva poporului său. Preşedintele Bush respinge şi el o încetare a focului, chiar dacă oamenii lui pretind contrariul. Europa, ca de obicei, se târăşte pe jos mult în spatele SUA.

Poate Hamas să fie de acord cu o încetare a focului care ar lua în calcul doar Fâşia Gaza dar nu şi Cisiordania? Acest lucru este îndoielnic. Săptămâna aceasta s-a dovedit că organizaţia Jihadului Islamic din Gaza nu poate sta cu mâinile în sân atunci când membrii săi sunt ucişi în Bethlehem. Hamas nu ar putea sta fără să facă nimic în Gaza şi să se bucure de fructele guvernării sale dacă armata israeliană ar omor militanţi Hamas în Nablus sau Jenin. Şi, bineînţeles, niciun palestinian nu ar fi de acord cu ideea că Fâşia Gaza şi Cisiordania sunt două entităţi separate.

O încetare a focului strict pentru Gaza i-ar permite lui Barak s-o facă cioburi în orice oment printr-o provocaţie stil Bethlehem. Lucrurile s-ar putea petrece aşa: Hamas este de acord cu o încetare a focului pentru Gaza, armata israeliană ucide vreo zece membri Hamas în Hebron, Hamas răspunde lansând rachete Grad asupra Aşkelonului, Olmert spune lumii: Vedeţi? Teroriştii Hamas violează încetarea focului, ceea ce dovedeşte că nu avem un partener!

Aceasta înseamnă că o încetare a focului reală şi durabilă, care ar creea atmosfera necesară pentru negocieri de pace autentice, trebuie să includă şi Cisiordania. Olmert-Barak nici n-ar visa să fie de acord cu aşa ceva. Şi atâta timp cât George Bush e prin preajmă, nu va fi nicio presiune efectivă asupra guvernului nostru.

A propos: cine este realmente la conducere în Israel acum?

Evenimentele din această săptămână indică răspunsul: omul care ia deciziile este Ehud Barak, cea mai periculoasă persoană în Israel, acelaşi Barak care a dinamicat conferinţa de la Camp David şi a convins întreg publicul israelian că “nu avem un partener pentru pace”.

Cu 2052 de ani în urmă, Iulius Cezar era asasinar. Ehud Barak se vede pe sine însuşi ca pe o replică târzie a generalului roman. Şi lui i-ar place să raporteze: “Am venit, am văzut, am cucerit.”

Dar realitatea este mai degrabă diferită: A venit, a văzut, a distrus.
Citeşte mai mult!

Human Rights Violations (by Ben Heine)

Citeşte mai mult!

Politica forţei, forţa politicii (de Dominique Vidal)

« Fapt politic major al secolului XX » [1] după preşedintele Nicolas Sarkozy, crearea de către Naţiunile Unite, în urmă cu şaizeci de ani, a unui Stat evreiesc – dar nu şi a Statului arab care trebuia, şi el, să vadă lumina zilei în Palestina – a provocat în orice caz, în Orientul Apropiat, o tulburare ale cărei consecinţe regiunea şi lumea le vede încă.

Dar excepţia Israel rezultă din excepţia Şoah (Holocaust). Marele intelectual palestinian Edward W. Said subliniase : « De ce aşteptăm noi de la întreaga lume să fie conştientă de suferinţele noastre ca arabi dacă nu suntem în măsură să fim conştienţi de cele ale altora, fie şi dacă este vorba de cele ale opresorilor noştri, şi ne arătăm incapabili să interacţionăm cu faptele atunci când acestea deranjează viziunea simplistă a unor intelectuali comozi care refuză să vadă legătura care există între Holocaust şi Israel ? » [2]

În fapt, genocidul nazist a dat proiectului zionist o legitimare tragică, a lăsat sute de mii de supravieţuitori în căutarea unui loc în care să-şi refacă viaţa şi a incitat Occidentul să-şi asculte conştiinţa încărcată în raport cu evreii în defavoarea aspiraţiilor palestinienilor. Totuşi nu ar putea să garanteze, şase decenii mai târziu, inserţia durabilă printre vecinii săi a Statului construit pe această amintire.

Zeev Jabotinsky afirma că doar « un zid de oţel » i-ar constrânge pe palestinieni să se supună. « Atâta vreme cât subzistă, în mintea lor, cea mai mică scânteie de speranţă că vor putea într-o zi să se desfacă de noi, niciun cuvânt bun, nicio promisiune atrăgătoare nu-i va face să renunţe la această speranţă », scria el în 1923 [3]. Or fondatorul zionismului revizionist i-a inspirat pe liderii succesivi israelieni, care mizară înainte de toate pe puterea militară, garantată la început pentru scurtă vreme de către URSS, apoi de către Franţa, iar în cele din urmă de către Statele Unite.

Din momentul în care a văzut lumina zilei, Israelul a mers din război în război : pe unele le-a câştigat cu uşurinţă (cel din 1956, cel din 1967 şi, cel puţin la început, cel din 1982), pe altele mai dificil (primele săptămâni din 1948 şi mai ales cel din 1973). Dar războiul din Liban, cel din iulie 2006, a marcat poate o cotitură. În treizeci şi trei de zile, una dintre cele mai puternice maşini militare din lume n-a reuşit să zdrobească rezistenţa unei guerille de câteva mii de combatanţi. Şi situaţia din Haifa şi din Nazareth, oraşe aflate în nordul ţării, sub rachetele Hizballah, se prelungeşte la scară mai mică, în sud, cu Sderot şi Aşkelon sub Qassam-urile Djihadului islamic.

La ora rachetelor, « zidul de oţel » ia deci alurile liniei Maginot. Altfel spus, simplele raporturi ale forţelor militare, deşi în continuare favorabile în mare măsură Israelului, nu-i mai garantează securitatea. Politicii forţei a venit vremea să i se substituie forţa politicii. Pentru că numai crearea unui adevărat Stat palestinian îi poate oferi Israelului o legitimitate deplină, o normalizare completă cu toţi vecinii săi şi, concomitent, garantarea supravieţuirii pe termen lung.
Această convingere este împărtăşită de un mare număr de israelieni. Moştenitori ai lui Ahad Haam, ai lui Martin Buber, ai lui Judah Magnes şi binaţionalişti, ştiu că dreptul evreilor în Palestina este inseparabil de cel al arabilor. Douăzeci de ani de « istorie nouă » le-au explicat că războiul lor de independenţă a fost de asemenea un război de expulzare. Şi treizeci de ani de mişcare pacifistă i-au obişnuit să se angajeze [în această direcţie – n.tr], tradiţie pe care cei mai radicali o continuă în mod curajos.

Dacă acest « alt Israel » nu este majoritar, el nu este nici marginal. Cine mai crede că există o soluţie pacifistă cu palestinienii şi lumea arabă ? Să sperăm că nu se va înfăptui tot ce poate fi mai rău, de exemplu o aventură americană împotriva Iranului, la care ar lua parte Israelul, antrenând astfel represalii, de data aceasta împotriva oraşului Tel-Aviv... Aceasta este concluzia istoricului Avi Şlaim, la capătul magistralei sale lucrări, Zidul de fier. Israel şi lume arabă [4]. După ce notează evoluţia palestinienilor, scrie : « Nu este complet exclus ca israelienii să extragă într-o zi lecţiile erorilor lor şi să-şi aleagă lideri conştienţi că singura adevărată soluţi este coexistenţa a două state. Naţiunile, ca şi indivizii, sunt capabile să acţioneze raţional, după ce au epuizat toate celelalte soluţii.

Note :

[1] Le Monde, 10 ianuarie 2008

[2] A se citi la pagina 28 a prezentului număr.

[3] În Zionisme. Texte fundamentale, reunite şi prezentate de către Denis Charbit, Albin Michel, Paris, 1998.

[4] Buchet-Chastel, Paris, 2008.

Cf. sursa în limba franceză.
Citeşte mai mult!

Libertate de exprimare: dreptul de a pune semnul egal între Gaza şi Auschwitz (de Gilad Aţmon)

(Un discurs pronunţat în 1 martie 2008, Invitation to Learn)

“Ei (palestinienii) vor atrage asupra lor un holocaust mai mare, deoarece noi vom utiliza întreaga noastră putere ca să ne apărăm pe noi înşine.” (Matan Vilnai, ministrul israelian al apărării, 29 februarie 2008)

Este clar dincolo de orice dubiu că ministrul israelian al apărării era departe de a fi şovăitor în a pune semnul egal între Israel şi Germania nazistă atunci când revela viitorul genocid care îl aşteaptă pe poporul palestinian, şi totuşi, din